|
BEZEL ROTATIV UNIDIRECTIONAL. Bezelul este acea parte a unui ceas care imbraca de jur imprejur geamul din fata. Acesta poate fi rotativ bi-directional, fix sau rotativ unidirectional. Cel care este recomandat pentru scufundari ce depasesc 20 de metri este cel rotativ unidirectional. Acesta se foloseste dupa cum urmeaza: se roteste pana cand markerul care indica punctul zero (0) / respectiv 60 la unele modele, se aliniaza cu minutarul ceasului si din acel moment putem spune ca se incepe contorizarea minutelor. Apare des confuzia cum ca, cu ajutorul lui se poate calcula cat timp mai putem ramane in imersiune, ceea ce este gresit, niciodata nu se poate si nu se va folosi folosi bezelul pentru a calcula acest timp. Cel mult vom putea sti cu ajutorul bezelului de cat timp ne-am scufundat si atat. Timpul pe care il vom petrece sub apa depinde de foarte multi factori, pe unii ii voi aminti aici:
1. Adincimea la care intentionam sa intram. Cu cat este mai mare cu atat mai mult aer vom consuma din butelii pentru ca trupul uman are nevoie de anumite resurse la o adancime de 1 metru si alte necesitati la 45 de metri unde in mod evident sunt alte presiuni. Robinetul de la butelia de are comprimat a unui S.C.U.B.A. are prevazut sa se monteze la el un dispozitiv care sa reduca presiunea de la 223 sau 300 bari la o presiune mai mica, iar apoi prin furtun la detentorul „second stage” care este acea piesa tinuta cu dintii prin care efectiv se respira si care are in ea un sistem de supape care ne va oferi aer la o presiune diferita in functie de adincimea la care suntem. Adica la 1 metru va fi o presiune de 0 bari la 10 metri va iesi aerul cu o presiune de 1 bar iar la 60 de metri va oferi aer cu o presiune de 6 bari s.a.m.d. Asadar cu cat este mai mare adancimea cu atat mai mult aer va trebui sa consumam. Pe de alta parte si regulile matabolice sunt fortate sa se modifice in conditii de presiune. De aceea la toate concursurile de tinut respiratia sub apa in apnee pe plin care au loc in piscine, concurentii nu se scufunda niciodata pe fundul bazinului ci doar pur si simplu isi pun fata in maximum 10 centimetri de apa. Cu cat este mai mare adancimea cu atat mai repede se metabolizeaza oxigenul din sange si prin urmare timpul petrecut in apnee este mai scurt.
2. Antrenamentul personal. Un incepator care descopera ca poate respira sub apa se afla sub impulsul unui anumit gen de conditionare intiparita profund in zestrea genetica, care ii spune ca trebuie sa faca absolut orice este posibil sa respire cat mai mult si sa supravietuiasca atunci cand apare pericolul de apa/inec/asfexie mecanica. Si astfel apare o respiratie disperata si sacadata chiar si hiperventilatie si hiperoxie. Cu aceiasi cantitate de aer in butelii un scufundator experimentat va putea petrece si dublul timpului in imersiune fata de un scufundator aflat la prima expierenta.
3. Temperatura apei. Pe scurt: cu cat mai rece cu atat mai multa nevoie de aer.
4. Activitate specifica. O scufundare acolo unde se afla influenta unui curent de adancime/suprafata va cere eforturi sporite fata de o scufundare unde ne putem mentine pozitia fara efort. O imersiune care are ca scop curatarea chilei unei ambarcatiuni de scoici sau repararea unei fisuri aparute la o conducta subacvatica va necesita un alt consum de aer decat o plimbare printre corali unde ne tinem cu iubita (iubitele) de mana.
Acestea fiind spuse, apare intrebarea - de unde ne putem da seama de cat timp mai avem aer pentru a ramane sub apa? Ei bine doar de la un manometru care se numeste „air pressure gauge” si doar de la el, NICIODATA de la bezelul ceasului de la incheietura mainii. Aici ca o paranteza, sunt pressure gauges electronice care transmit wireless la un display in interiorul mastii presiunea ramasa in butelii, directia cardinala in care ne indreptam, adancimea si temperatura apei, sau transmit toate aceste date catre ceasul electronic digital de la mana cu care face pereche, dar acestea sunt deja S.F. pentru 99,99% dintre cititorii acestui forum (nu ca nu mi-as dori sa fie cineva printre noi care sa foloseasca asa ceva, dar sunt realist totusi).
Si atunci se poate naste intrebarea - la ce mai foloseste ceasul analog cu care ne laudam ca este de „diver”? Ei bine da, ii mai ramane si lui un rolisor mic, pe langa cel principal ca ne ajuta sa scriem la tastatura cu falosenie. Ei bine, acest bezel rotativ unidirectional a fost conceput in principal pentru masurarea timpilor petrecuti in palierele de decompresie. Sa detaliem, pentru ca sesizam ca este nevoie.
Vom da un raspuns amplu care va invalui aproape intreaga problematica. Noi respiram aer (cei care „traiesc” in centre de poluare, mai rar aer curat). Acest aer este de fapt un amestec de gaze (azot, ozigen, heliu, hidrogen, neon, kripton, xenon, bioxid de carbon.) dintre care doar unele ne intereseaza in principal. Oxigenul are capacitatea de a intretine viata, el nu se gaseste niciodata monoatomic ci doar ca si compus cum ar fi molecula de oxigen O2, de ozon O3 sau compus cu alte elemente. Acest oxigen este preluat cu ajutorul inspiratiei prin plamani, trecut in sange unde este prins de catre globulele rosii (hematii) si transportat la nivelul tuturor celulelor organismului (inclusiv in oase) unde are loc respiratia celulara din care rezulta bioxid de carbon CO2 care este transportat apoi de catre sange inapoi in plamani si apoi cu ajutorul expiratiei este evacuat. Cam acesta este scopul respiratiei, zugravit intr-un limbaj frust. Ponderea acestor gaze in atmosfera este urmatoarea: Azot 78,10% , Oxigen 21,93% iar celelalte la un loc zero virgula la suta. Putem intelege asadar ca oxigenul este de fapt destul de putin procentual si este foarte bine ca este asa pentru ca oxigenul are capacitatea de a reactiona virulent cu aproape orice intra in contact (oxideaza, „rugineste”) inclusiv cu organismul nostru. Daca am respira o atmosfera mai bogata in oxigen ar aparea criza hiperoxica (intoxicatie cu oxigen), acesta pur si simplu ar „arde” (distruge) toate tesuturile cu care vine in contact. De asemeni exista o ratiune pentru care apa are componenta H2O, pentru ca o alta pondere de oxigen ar fi fatala pentru viata. H2O2 care este perogenul (peroxidul) in amestec de 3% H2O2 + 97% H2O se numeste apa oxigenata iar in amestec de 30% H2O2 + 70% H2O se numeste perhidrol si stim cu totii ce se petrece atunci cand intram in contact cu aceste substante fara mijloace de protectie. In concluzie acest procent de 21,93% oxigen din aer este ideal pentru viata asa cum o stim. In timp ce inspiram preluam totusi si o mare cantitate de azot, adica 79% din volumul aerului inspirat dar sangele nostru nu are capacitatea de a prelua acest gaz decat intr-o foarte mica masura. Dar ce facem atunci cand ne scufundam la sa zicem 50 de metri si trebuie sa inspiram aer cu o presiune de 5 bari pentru ca si din exteriorul nostru suntem apasati de aceiasi presiune? Ei bine respiram atunci de cinci ori mai mult oxigen si de cinci ori mai mult azot. Daca pentru mentinerea vietii s-ar fi stabilit de catre Creator ca este nevoie de aer in proportie de 50% oxigen si 50% azot, atunci nu ar fi aparut nici o problema la acest gen de scufundari, dar intucat procentele nu sunt egale, ba din contra balanta este inclinata catre o atmosfera in care este foarte mult azot (nitrogen) atunci cand vom respira la o presiune de sa zicem 5 bari, va fi foarte mult azot in aerul inspirat, chiar daca procentual nu se schimba nimic, dar acest azot suplimentar va intra in sange si in tesuturi, atentie in toate tesuturile chiar si in oase, si va apare fenomenul cunoscut si denumit romantios drept „betia adancurilor” dar care de fapt este narcoza azotului, adica o intoxicatie cu azot. Toate bune si frumoase, dar ce treaba are asta cu ceasurile de „diving”? Trebuie sa se stie acum ca procesul de saturatie a organismului cu azot se poate produce si brusc, adica se poate introduce o anumita cantitate de azot in organism prin respiratie sa zicem in 5-10 minute fara nici o problema numai sa nu se depaseasca o anumita concentratie peste care apare narcoza. Adica ne putem scufunda cu mare rapiditate la mare adancime, atat cat ne permite egalizarea presiunilor in urechea interna prin Trompa lui Eustache. Revenirea la suprafata este marea problema pentru ca, capacitatea organismului de a se satura cu azot nu este reversibila in timp egal cu capacitatea acestuia de desaturatie. Adica azotul intra in 5 minute si iese intr-o ora. Si daca totusi il „fortam” sa iasa prin hipobarism, adica iesim la presiune mai mica (la suprafata) mai repede? Atunci vom face ca sticla de sampanie cand este scos dopul, amestecul gazos ozigen+azot va incepe sa formeze „bule”. Cu oxigenul nu ar fi o problema pentru ca acesta are capacitatea de a se osmoza cu hematiile din sange in timp scurt, dar azotul va ramane sub forma de „bule” si va incepe sa „navige” prin vene si artere pana ajunge la capilare sau in zone unde nu va mai putea trece si va forma astfel „traffic jam”. Daca ai noroc aceste blocaje se vor cantona la nivelul incheieturilor unde vei resimti timp de 2-3 saptamani niste dureri ascutite si continue asa cum nu ai mei experimentat niciodata si nici nu doresti nimanui. Alta situatie este atunci cand aceste „bule” ajung la creier. In acest caz daca ai noroc, mori. Daca nu ai noroc ramai paralizat foarte grav si deficient sever pentru tot restul asa zisei vieti. Si ce legatura are aceasta cu ceasul meu „diver” vor intreba unii. Pai are. In opozitie cu imaginea romanica a unei aventuri in „scuba diving” unde vedem in pliantele de prezentare a agentiilor de publicitate cupluri iubitoare care plonjeaza in ape de clestar la apusul soarelui intr-un decor de basm, sau la televizor unde Costeau cu un zambet berbant in coltul gurii plonjeaza impreuna cu niste companioni cu statura adonisiaca in adancuri pentru a „descoperi comori” adevaratul „scuba diving” implica o munca titanica ce nu va fi niciodata prezentata direct si clar. Carausie de asin de povara cu buteliile incarcate (care fie vorba intre noi si goale sunt grele) butelii care in apa isi pierd greutatea, dar doar in apa. Transportul echipamentelor scumpe sau a echipamentelor sensibile care nu trebuiesc lovite pentru ca se decalibreaza, zeci de kilograme de lest, costume, botosi, cagule, manusi, echipamente de prim ajutor, lanterne cu baterii sau acumulatori, telefoane si statii de walkie-talkie, mancare si apa, veste, funii, markeri, labe, eventual harpoane pentru cei care vor sa pescuiasca, etc..etc... care nu trebuiesc atinse de scoici sau de pietre pentru ca se deterioreaza sau se taie. Lansarile nu au loc intotdeauna de pe puntea unei ambarcatiuni, ci unele se fac de pe maluri unde se ajunge de cele mai multe ori pe jos sau in lacurile de munte trebuie facut drumentie montana sau escalada pentru a ajunge la locul de imersiune (nu mai vorbim de scufundarile speologice), si toate aceste cu echipamentul complet pentru care trebuie facute mai multe drumuri. Apoi incep masuratorile, directia si viteza vantului, directia si viteza curentilor, temperatura si adancimea apei, turbiditatea (opacitatea) apei, vietati acvatice (plante, animale, pesti), relieful subacvatic, echipajul (fiecare ce face si cand face – chemat ajutoare, prim ajutor etc) , grupele de „buddies”, si aproape de final scopul acestei scufundari. Un aspect deosebit de important in aceasta mare hamaleala pentru maximum 1 ora sau 2 de distractie este stabilirea adancimii la care se doreste sa se execute scufundarea. In functie de aceasta adancime exista un algoritm de calcul stabilit de catre unii mai destepti ca noi pe care este bine sa-i credem pe cuvant, ca odata atinsa o anumita adancime, putem sa ramanem acolo o anumita perioada de timp in functie de dimensiunile tuburilor noastre de aer comprimat si de presiunea existenta in ele, apoi inainte (de fapt cu mult inainte) ca aceasta presiune sa scada, sa incepem sa ne indreptam catre suprafata cu viteza de maximum 12 metri pe minut asa cum se considera ca este viteza unei bule de aer care se indreapta libera catre suprafata (in functie de adancime bula se deplaseaza chiar si mai greu). Apoi ne vom opri la o anumita adancime si vom ramane o anumita perioada de timp (care o vom cronometra cu ajutorul bezelului nostru exceptional de la ceasul nostru meserias) in functie de tabelul de decompresie pe care il vom calcula in prealabil sa ne scufundam si pe care il vom avea scris sau mai bine si scris si memorat. In aceste paliere de decompresie vom roti bezelul ceasului de fiecare data cu markerul zero/saizeci care la ceasurile tip „diver” care se respecta are si un semn luminos fosforescent, in linie cu minutarul ceasului nostru. Apoi asteptam sa treaca timpul stabilit de tabelul nostru, apoi urcam incet cu pana la 12 metri pe minut pana la urmatorul palier de decompresie si apoi asteptam si tot asa pana la suprafata. Tot acest jazz este recomandat pentru ca azotul sa aibe timp sa fie retras din tesuturi si sange si apoi evacuat cu ajutorul respiratiei. Nivelul acestor paliere va fi marcat cu ajutorul unei funii lestate care are prinse pe ea stegulete gradate si semnate, sau pentru cei mai modesti cu ajutorul unui profundimetru care de altfel este si echipament obligatoriu in aceasta aventura. Daca din diverse motive nu vom respecta acesti timpi de decompresie vom face „buba” rau. Asadar ceasul nostru extraordinar care probabil nu va ajunge in veci sa faca ceea ce a fost el conceput sa faca se dovedeste un instrument minunat si demn de pretuire si mandrie. De ce nu se folosesc ceasuri electronice sau computere de diving pentru asa ceva? Se folosesc cu precadere acestea, dar stim cu totii ca sistemele cu cat sunt mai sofisticate si mai „electronizate” cu atat exista posibilitatea aparitiei unei defectiuni iar in acest spatiu subacvatic ai vrea cat mai putin ca viata ta sa depinda de viata unei baterii sau a unui circuit integrat, de aceea ca masura de precautie si redundant se recomanda folosirea unui ceas mecanic analog, care virtual nu are moarte (YES!!!). Acesta trebuie sa reziste la socuri (mecanice sau termice) adica sa-si pastreze proprietatile cat de cat in parametrii chiar daca ne scufundam prin copca de ghiata sau la tropice, chiar daca la suprafata sunt 40 de grade Celsius si la 60 de metri dedesubt sunt 12 grade Celsius, chiar daca impinsi de curent dam cu el de recif sau stanca, sau il abuzam in fel si chip de balustrazi, echipamente, scoici, butelii si orice fieratanie de pe vreo epava, el trebuie sa-si pastreze integritatea. Sunt de dorit modelele de ceasuri care au ca geam, sapphire chrystal, bezel acoperit cu sapphire chrystal (IWC, Blancpain) sau ceramic (Rolex), curea de cauciuc care se muleaza pe neoprenul wetsuit-ului cat mai fest pentru ca astfel sa fie prezenita rasucirea accidentala si sa se poata deasemeni si regla mai repede lungimea curelei necesara pentru incheietura imbracata. De asemeni bezelul trebuie sa aiba un grip puternic astfel incat sa poata fi apucat fara sa alunece chiar de o mana inmanusata. Pe de alta parte in contradictie cu toate acele calitati de mai sus, nu recomand ceasurile scumpe pentru diving. Adica pentru adevaratul diving. Chiar daca unele voci se vor iti si vor spune ca – ‚dar ce ceasuri scumpe ai avut tu pana acum ca sa poti sa faci diferenta’ am sa-i ingnor pe acesti frustrati-complexati si am sa repet ca nu are nici o ratiune sa folosesti un ceas de 10 000 de euro atunci cand intregul echipament profesional pentru scufundare abia daca valoreaza 2000-3000 de euro. Nu are nici un sens sa zgarii, depreciezi, sau chiar sa pierzi un ceas excesiv de scump atunci cand pentru o suma mai modesta (atentie nu foarte modesta) poti sa extragi aceiasi cantitate de satisfactie si sa nu suferi aproape deloc daca „monsterul” sau „mako-ul” au primit botezul pietrelor. Atunci care o mai fi ratiunea diverelor de j-de-mii de euro? Poate daca te cheama Costeau sau Hayek-Jr, dar sunt convins ca acestia nu au trebuit niciodata sa-si cumpere un ceas. Atunci pentru cei visatori pe care ale vietii valuri i-au tinut departe de ale marii valuri si care macar asa ca simbol vor sa-si incruciseze o anumita fibra sufleteasca ce tanjeste dupa aventura adancurilor bleau-marine cu vibratia adevaratilor scufundatori plini de adrenalina pana la refuz. Sau cei care se deplaseaza la sindrofii pretentioase si asa ca din intamplare cand intind o cupa de sampanie vreunei domnisoare, lasa sa se intrevada sub manseta camasii un diver foarte sclipicios care induce sugestia ca sub aparenta sobriatate si eticheta de fapt zace un tigru salbatic capabil de mari aventuri in jungla de satin a dormitorului matrimonial.
In continuare despre inelul gradat interior care poate fi rotit cu ajutorul unei coronite asa cum are Longines Heritage sau Bell&Ross Marine. Acesta se vrea sa se substituie bezelului in functie si anume pozitionarea in linie a minutarului si markerul (O) si apoi cronometrarea timpului trecut de la momentul „x”. Dar in lumina celor scrise de la inceput ne putem da seama ca actul de a desfileta coronita in conditii de submersie pentru a seta din nou un alt timp de decompresie, deja este o mare prostie pentru ca duce la defectarea ceasului prin intrarea apei in el. Atunci va fi folosita aceasta piesa circulara gradata doar pe uscat in conditii atmosferice, ceea ce automat il descalifica, ca si ceas de S.C.U.B.A. dar ramane totusi un ceas potrivit pentru cei care lucreaza (muncesc) in drysuit (costume uscate, scafandrii industriali) care primesc oxigen de la suprafata prin furtune si care sunt imersati in nacele si apoi adusi la suprafata in acelasi mod, nu au labe de inot, nu se pot deplasa decat pasind pe fundul apei. Acestia nu mai trebuie sa masoare minutele, ci cel mai probabil orele pe care le petrec in imersiune.
_________________
SATELLITE WAVE
|
Autentificare
Înregistrare
FAQ
Căutare
